Sistemul limfatic

Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid din care îsi arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sânge, care se acumuleaza în tesuturi, si îl aduce la inima. Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna în sânge.

Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie de cea a plasmei, din care are rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi dupa regiune în care se gaseste. Astfel, în intestine, limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos. În ficat, ea este bogata în proteine.

Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate în diverse regiuni ale corpului.

Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii.

Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment în mai multi foliculi limfatici bogati în globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care patrunde în ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi.

Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abunda celulele de aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se întâmpla frecvent ca ele se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în acest caz angajate într-o lupta încrâncenate împotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul gâtului, ceea ce înseamna ca vin în ajutorul amigdalelor.

Apendicele este situat între intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are si el foliculi limfatici, care îi permit sa ajute organismului la combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.

Alt organ limfoid, splina este situata în partea de sus a abdomenului si cântareste cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea globulelor rosii utilizate, dar ea joaca un rol important în sistem imun. Splina cuprinde minusculi foliculi repartizati în doua grupe: unii sunt compusi din limfocite imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigura functiile imune ale splinei, producând anticorpi.

Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sânge, prin intermediul valvelor si datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captata în tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete îl strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce în ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deverseaza limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa dreneaza astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de „preaplin”.

Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde în acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, în sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, în timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.

Rețeaua limfatică este constituită în primul rând din vase prezente în toate țesuturile, între celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.

Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de usi care se deschid si se închid în functie de presiunea existenta în compartimentul interstitial. Aceste valvule împiedica refluarea limfei. Odata ajunsa în capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se îndreapta spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde.

Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gâtului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intra în actiune ganglionii care-si încep activitatea de epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulatia venoasa.

Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în doua canale. Cele doua canale deverseaza limfa filtrata în circulatia venoasa, la baza gâtului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie.

Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi pompata. Aceasta e pusa în miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul în functie de presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa în mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care învelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice, comunicând acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei.

Contractiile muschilor netezi, situati în peretii canalelor limfatice, favorizeaza revarsarea finala a limfei în circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sângele. O activitate fizica nu poate decât sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive.

Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin. Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele dispun de mecanisme de aparare împotriva infectiilor.

ANTIBIOTICELE

Anti = contra; bios = viata; (care se opune vietii)

Antibiotic - medicament care impiedica dezvoltarea anumitor microorganisme. in prezent sunt cunoscute peste o suta de tipuri de antibiotice, dar numai unele se folosesc in medicina deoarece antibioticele sunt daunatoare nu numai pentru microorganisme, dar si pentru organismul uman.
Mult timp, unii si in prezent, au parerea ca antibioticele sunt un remediu contra tuturor bolilor si se intrebuinteaza la cel mai mic semn al unei infectii. Astazi este demonstrat ca antibioticele au efect nociv asupra organismului uman. De la puternice rectii alergice provocate de aceasta clasa de medicamente la efecte toxice ce pun in pericol viata pacientilor care le folosesc, cum ar fi:

• Streptomicina - ototoxicitate cu tulburari de echilibru, hipoacuzie, surditate ireversibila;
• Clortetraciclina - complicatii la nivelul tubului digestiv;
• Cloramfenicol - leucopenie, trombopenie, anemie aplastica, nevrita optica;

Antibioticele asupresc functiile vitale a celulelor care produc proteine, din aceasta cauza la mamele care au primit antibiotice in timpul sarcinii au nascut copii cu anomalii sau alte dereglari la diferite aparate si sisteme, uneori incompatibile cu viata. Dar si nou-nascutul poate suferi daca primeste laptele matern cu antibiotice. Toate antibioticele au efecte nocive asupra mamei si copilului:

• Copiii, mamele carora au primit ciclofosfamide, sufera de dereglarea structurii oaselor, ramolisment osos.
• Aminoglicozidele si tetraciclinele - lezeaza oasele si dintii copiilor.
• Streptomicina - efect negativ asupra creierului copiilor si asupra centrului vorbirii.
• Penicilina - la 16% din copii provoaca alergie.

Sunt numai cateva exemple de efecte nocive ale antibioticelor asupra organismului uman. Dar antibioticele produc dependenta. Pacientul care dupa un tratament cu antibiotice starea de sanatate s-a ameliorat favorabil are tendinta repetarii lui din propria initiativa la cel mai mic semn de boala, ca;teodata treca;nd la altele mai periculoase din care cauza organismul poate ceda.
Datorita antibioticelor si altor medicamente organismul uman va avea de suferit in urma cresterii rezistentei microbilor la medicamente. Dupa unele prognoze dupa 2012 multe din medicamente de succes azi, nu vor mai avea acelasi rezultat, din cauza rezistentei.
in prezent medicii din toata lumea sunt ingrijorati pentru ca bolile care se tratau cu succes cu antibiotice in trecut au inceput sa puna probleme de tratament. in decursul timpului microbii au dezvoltat imunitate si s-au diversificat. S-a modificat simptomatologia, tabloul clinic si nu cedeaza la antibiotice (ex.: tuberculoza, meningita, pneumoniile ...), prin urmare se impune schimbarea dozajului sau a antibioticului cu unul mai puternic.

Antibioticele funcţionează şi împotriva viruşilor?
Antibioticele nu acţionează asupra viruşilor. Viruşii sunt, în esenţă, un lanţ de ADN ori ARN, fără metabolism propriu, consideraţi a nu fi organisme vii. Nu este nimic de distrus din perspectiva unui antibiotic. Prin urmare, atunci când aveţi gripă ori o banală răceală, afecţiuni de natură virală, rezistaţi tentaţiei de a folosi antibiotice, întrucât nu sunt de nici un folos. Dimpotrivă, vă supuneţi inutil riscurilor aferente administrării acestor medicamente. Boli mai des întâlnite şi care sunt de natură bacteriană sunt: otita, pneumonia şi meningita. Faptul că împotriva bolilor de natură virală nu se folosesc antibiotice nu înseamnă însă că suntem descoperiţi în faţa viruşilor. Împotriva acestora există alte medicamente, numite generic antivirale.
Sunt însă cazuri în care doctorii pot prescrie antibiotice chiar dacă natura bolii este virală. Se întâmplă astfel, întrucât este posibil ca organismul pacientului să fie atât de slăbit, încât medicul să considere că o infecţie pricinuită de bacterii este posibilă. Aşadar, în anumite situaţii, în scop preventiv, antibioticele pot fi utile şi în boli virale.

Rezistenţa la antibiotic a bacteriilor
Una din problemele extrem de serioase cu care se confruntă omenirea este creşterea rezistenţei bacteriilor la antibioticele existente. Rezistenţa la antibiotice înseamnă ori că antibioticul nu mai are nici un efect asupra bacteriei ori că efectul este insuficient de pregnant pentru a stopa boala. Bacteriile devin imune la antibiotic nu doar din cauza omului, ci uneori se întâmplă în urma atacurilor cu antibiotice între diferite tipuri de bacterii.
Sunt trei modalităţi de obţinere a rezistenţei la antibiotice. Primul mod este mutaţia spontană a bacteriei. De cele mai multe ori această mutaţie duce la moartea bacteriei, dar sunt cazuri când această mutaţie este benefică, în sensul că conferă imunitate acesteia la administrarea antibioticului. O altă cale de imunizare este transferul de informaţie genetică între bacterii, o bacterie neimună, prin procesul numit „conjuncţie” primeşte material genetic imunizant de la o altă bacterie. În sfârşit, bacteria poate obţine rezistenţa la antibiotic în urma unui atac al unui virus bacteriofag, care, daca nu o omoară, îi poate oferi material genetic necesar supravieţuirii în lupta cu un antibiotic. O dată obţinută imunitatea, bacteriile o transferă generaţiilor viitoare.

Cât de repede acţionează antibioticele şi care este perioada pentru care trebuie luate?
Desigur, de bază este sfatul medicului. Totuşi, ca idee generală, antibioticul începe să-şi facă efectul după aproximativ 24 de ore. Dacă după 72 de ore de la administrarea primei pastile nu sunt semne vizibile de ameliorare a sănătăţii, este foarte posibil ca antibioticul să nu fie eficient în combaterea bolii, fiind nevoie de un nou consult medical şi probabil de prescrierea unui alt tip de medicaţie.
Perioada minimă pentru care trebuie administrat antibioticul este de 5 zile. Dacă o să întrerupeţi tratamentul atunci când vi se pare că v-aţi însănătoşit (ceea ce se poate întâmpla, în cazul unei dureri de gât, de pildă, după numai două zile de la luarea primei pastile) înainte de 5 zile, e foarte posibil ca bacteriile rămase în organism să fie suficient de viguroase pentru a relua atacul împotriva organismului şi să vă îmbolnăviţi din nou.

Cât de sigure sunt antibioticele?
Antibioticele reprezintă un uriaş progres al omului în lupta cu microbii. Este greu de imaginat câtă suferinţă potenţială a fost curmată prin descoperirea penicilinei de către Alexander Fleming. Sunt totuşi de notat şi câteva dintre efectele adverse ale folosirii antibioticului. Întâi de toate trebuie spus că uzul în exces poate conduce la rezistenţa bacteriilor la antibiotic. Pe de altă parte, antibioticul poate scădea eficienţa altor medicamente administrate în acelaşi timp.
Pe lângă bacteriile pentru care a fost luat, antibioticul poate ucide şi alte tipuri de bacterii din organism, bacterii care sunt utile diferitelor funcţiuni ale organismului, ca de exemplu funcţia digestivă. Prin urmare, în perioada folosirii unui antibiotic pot apărea greţuri, dureri de stomac, diaree, urticarie etc. Uneori, ca rezultat al faptului că se creează un dezechilibru la nivelul unui anumit organ (unele bacterii neafectate se înmulţesc necontrolat ca urmare a dispariţiei concurenţei pentru hrană), pot apărea infecţii care trebuie tratate în consecinţă.

Vaccinuri

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.
Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.
Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).
Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.
În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.
Clasificarea vaccinurilor
După mecanismul de acţiune
• Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii umorale (producerea activă de anticorpi specifici de către organismul vaccinat). Din această categorie fac parte majoritatea vaccinurilor.
• Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii celulare: vaccinul BCG (împotriva tuberculozei).
După conţinutul biologic
• Vaccinuri care conţin microorganisme vii atenuate
• Vaccinuri care conţin microorganisme inactivate
• Vaccinuri care conţin componente microbiene purificate, proteice sau polizaharidice conjugate proteic
• Vaccinuri care conţin proteine recombinate
• Vaccinuri care conţin anatoxine
După specia ţintă
• Vaccinuri de uz uman
• Vaccinuri de uz veterinar
Vaccinări cu obligativitate generală
Sunt vaccinările cuprinse în programele naţionale de vaccinare ale fiecărei ţări, care sunt obligatorii pentru toată populaţia ţării respective şi se efectuează gratuit. În continuare ne vom referi la vaccinările obligatorii care se efectuează în România.
Vaccinarea BCG
Vaccinarea DiTePer (împotriva difteriei, tetanosului şi tusei convulsive)
Vaccinarea DT (împotriva difteriei şi tetanosului)
Vaccinarea antipolio
Vaccinarea antihepatită B
Vaccinarea ROR (împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei)

Vaccinări cu obligativitate selectivă
Vaccinări efectuate în situaţii epidemiologice speciale
Se efectuează acolo unde există risc de izbucniri epidemice: vaccinare anti-tifoidică, anti-dizenterică, anti-hepatită A (de ex. în regiunile unde s-au produs inundaţii).
Vaccinări de necessitate
Se efectuează preventiv, post expunere (de ex. vaccinarea antirabică şi antitetanică, în cazul muşcăturilor de animale, pentru prevenirea rabiei şi tetanosului, vaccinarea antitetanică cu o doză de rapel, în cazul plăgilor tetanigene, vaccinarea antirujeolică a contacţilor de rujeolă, în primele 5 zile de la contact).
Vaccinări de interes regional
Sunt necesare pentru cei ce călătoresc în zone endemice pentru anumite boli: vaccinarea anti-amarilică (împotriva febrei galbene), anti-pestoasă (împotriva ciumei), antiholerică. Se efectuează în centre speciale.
Vaccinări de interes profesional
Se efectuează la personalul care, prin natura profesiei, este expus riscului de a contacta diverse boli (vaccinare anti-hepatitică B la personalul medical; vaccinare anti-leptospirotică, anti-carbunoasă, antirabică la personalul din zootehnie etc.). Unele din aceste vaccinări se efectuează în centre speciale.
Vaccinări efectuate la grupele de risc
Vizează selectiv grupele de populaţie cu risc crescut pentru forme grave de boală şi deces (bolnavi cronici sau vârste extreme: copii şi bătrâni). În România, se încadrează în această categorie vaccinarea antigripală.
Vaccinări efectuate în funcţie de sex
Din această categorie fac parte: vaccinarea obligatorie a gravidelor în luna a VIII-a, cu o doză de rapel anti-diftero-tetanic (în scopul imunizării pasive a fătului, anticorpii materni trecând în sângele fetal, unde persistă şi după naştere, aproximativ până la vârsta de 6 luni), şi vaccinarea anti-rubeolică selectivă a fetelor (în clasa a VII-a), în scopul reducerii incidenţei rubeolei congenitale.

Vaccinări opţionale
Vaccinare împotriva Haemophilus influenzae tip b (Hib)
Vaccinare antivariceloasă
Vaccinul varicelos se poate administra începând de la vârsta de 1 an. Primovaccinarea se realizează cu o doză unică de vaccin, la cei între 1-12 ani, şi cu 2 doze la interval de cel puţin 6 săptămâni, la cei peste 12 ani.
Vaccinare antihepatitică A
Vaccinul hepatitic A se poate administra începând cu vârsta de 1 an şi 9 luni. Primovaccinarea se face cu 2 doze: o doză iniţială şi a II-a doză la un interval cuprins între 6-12 luni. Pentru asigurarea imunităţii pe termen lung este necesară administrarea unor doze de rapel la intervale de 10 ani.
Vaccinare antigripală
Se poate efectua începând de la vârsta de 6 luni. Este indicată o administrare anuală de vaccin, înaintea sezonului gripal (pentru România, în perioada octombrie-noiembrie, anual).
Vaccinare antipneumococică
Vaccinare antimeningococică
Reacţii adverse şi efecte secundare postvaccinale
Orice incident medical care poate fi asociat temporal cu o vaccinare este o reacţie adversă postvaccinală. Legătura temporală între vaccinare şi efectul advers nu implică obligatoriu o relaţie cauzală. În funcţie de cauza lor, reacţiile adverse pot fi:
• Reacţii induse de vaccin: sunt efecte asociate cu proprietăţile intrinseci ale vaccinului şi cu răspunsul individual al organismului vaccinat, care din punct de vedere biologic, nu este de aşteptat să se producă în absenţa vaccinării.
• Reacţii potenţate de vaccin (reacţii care se pot produce şi în alte situaţii, la organismele susceptibile, dar care sunt precipitate de vaccinare)
• Defecte de fabricaţie sau erori de manipulare (vicii de producţie, manipulare sau administrare)
• Coincidenţe (reacţii care apar după administrarea unui vaccin, fără a se putea stabili o relaţie cauzală)

Anti-drog

Droguri

Termenul drog are mai multe accepţiuni. În sens larg desemnează orice substanţă(naturală sau artificială) care prin natura sa chimică determină alterarea funcţionării unui organ. În sens restrâns se referă substanţe care provoacă toleranţă şi dependenţă. În limbaj uzual, acest termen se referă la substanţe psihoactive, mai ales cele ilegale.

Principalii termeni referitori la droguri:
• drogul - este substanţa licită sau ilicită al cărei consum (din motive medicale sau din alte motive) determină fenomene de dependenţă şi toleranţă.
Ex: alcoolul, tutunul, tranchilizantele, amfetaminele, cannabis, cocaina, opiul şi derivaţii săi, methadona, LSD, solvenţii.
• dependenţa - este fenomenul caracterizat prin nevoia imperioasă sau persistentă de a continua utilizarea drogului, ignorând consecinţele în plan fizic, psihologic şi social, în scopul obţinerii unei stări de bine sau pentru a evita starea de disconfort generată de întreruperea consumului substanţei respective.
• toleranţa - este fenomenul de adaptarea a organismului consumatorului la prezenţa unei substanţe denumite generic „drog”.
• sevrajul – denumit şi „sindrom de abstinenţă” reprezintă un ansamblu de simptome fizice şi psihice, ce apare la întreruperea administrării unei substanţe psihoactive, la administrarea unei doze insuficiente din această substanţă sau după administrarea unui medicament cu proprietăţi antagoniste faţă de cea psihoactivă.
Riscurile consumului de droguri
Societatea condamnă cu vehemenţă pe consumatorii de droguri ilegale dar, manifestă o relativă toleranţă faţă de consumatorii de alcool şi tutun. În realitate însă, şi fumatul şi consumul frecvent şi excesiv de alcool pot determina toleranţă şi dependenţă ducând la afecţiuni ale inimii, tractului digestiv, ficatului, plămânilor şi sistemului nervos central.
Drogurile precum alcoolul, heroina şi tranchilizantele consumate regulat pot duce la modificarea reacţiilor biochimice normale din organism şi dacă nu se continuă administrarea dozelor apar simptomele specifice abstinenţei (tremurături, transpiraţii, simptome asemănătoare gripei). În plus, din cauza faptului că sunt depresoare, ele încetinesc reacţiile organismului şi produc o stare de somnolenţă, capacitatea de coordonare a mişcărilor este afectată iar persoana poate cădea şi se poate accidenta cu uşurinţă.
Drogurile precum amfetaminele, cocaina, ecstasy sunt stimulente puternice, ducând la o descărcare de energie care poate fi fatală în cazul celor care au probleme cu tensiunea arterială.
Consumatorii de LSD suferă de halucinaţii şi pot fi extrem de tulburaţi după administrare, capabili să comită acte periculoase, în special dacă erau anxioşi sau foarte supăraţi înainte să ia drogul.

clip publicitar

CV

Nume:Apetrei
Stare civila:necasatorita
Nationalitate:romana
Experienta profesionala
-1998-2002-clasele 1-4 Scoala ‘’George Cosbuc’’ - Iasi
-2002-2006-studii gimnaziale,Scoala ‘’George Cosbuc”- Iasi
-2006-2010-studii liceale,Scoala Normala ,,Vasile Lupu''- Iasi
Domeniul studiat/aptitudini ocupationale:
- filiera: vocationala
- profilul:pedagogic
- specializarea:instructor-animator
Tipul calificarii/diplome obtinute
- diploma de absolvire a ciclului inferior
- certificat de absolvire a ciclului superior
- certificat de competenta lingvistica de comunicare orala la limba romana
- diploma la tenis de masa: locul I
- certificat de competenta digitala
Limba materna:romana
Limbi straine cunoscute:
- franceza
- germana
- spaniola
Aptitudini si competente sociale
- comunicare in relatii publice
Aptitudini si competente organizatorice
- in 2009 am luat parte la organizarea unei vizite la azilul de batrani din Iasi cu copiii de la Gradinita Sf.Parascheva nr.23 Iasi
- in 2009 am luat parte la o iesire cu elevii clasei a II a Titu Maiorescu- Iasi, la casa Dosoftei
Aptitudini si competente tehnice
- utilizarea unui cont e-mail
- realizarea unei prezentari Word/Power Point
- utilizarea unui blog
Alte aptitudini
- am realizat diferite prezentari in Proiectul Comenius
- am jucat in echipa de handbal al liceului ‘’Vasile Lupu’’- Ias
- am participat la diferite competitii sportive:baschet, tenis de masa, handbal.